DELTA DUNARII
natura, istorie, civilizatie

Delta Dunarii - vestigii arheologice, istorie

Autori: Cristina Dinu, Aurel Stanica, dr. Steluta Pârâu, Mihaela Iacob

Primele atestari arheologice privind locuirea Deltei Dunarii dateaza din epoca bronzului si se refera la movilele funerare de la Murighiol si Chilia Veche - punctul "Ciorticut" (Dracusor). Pentru sfârsitul primei epoci a fierului (sec. VI-V a.Chr.) exista dovezi ca erau locuite grindurile Caraorman si Letea (cercetari facute în punctele "Beresche" si "Somova"), locuire care continua si în a doua epoca a fierului. Cercetarile de suprafata efectuate în zona Caraorman evidentiaza existenta unui punct de tranzit grecesc care functiona în secolele V-III a.Chr. Apollonios din Rhodos, care a trait în sec. III a.Chr., în poemul sau epic "Argonauticele", face referiri interesante asupra unei insule triunghiulare, cuprinse între bratele Dunarii si numita dupa bogatia în pini marini - insula Peuce. Aceeasi informatie este transmisa si de Pseudo-Scymos în "Periegesis" (sec. III a.Chr.). Acesta mentioneaza multimea de pasari domestice care populeaza insula locuita de traci si de bastarni veniti din alte parti.

De asemeni, o serie de triburi scitice si dacice sunt mentionate ca populatie a tinuturilor nord-dobrogene din secolele VIII-VI a.Chr. În perimetrele satelor Murighiol, Mahmudia, Bestepe s-au descoperit urme ale unor asezari geto-dacice (sec.V-III a.Chr.). Prin secolele VII-V a.Chr., navigatorii greci întemeiaza cetati-porturi, dintre care o influenta mai mare asupra teritoriului Deltei Dunarii au avut-o Histria, important centru comercial pâna prin secolele III-II a.Chr si Orgame (cunoscut ca Argamum în epoca romana), orasul antic de la Capul Dolojman (com. Jurilovca).

În a doua jumatate a sec. IV a.Chr. societatea getica si greceasca înregistreaza, si în aceasta zona, importante transformari social-economice si politice. Dupa luptele cu macedonenii (339 a.Chr.) scitii sunt înfrânti, iar macedonenii dobândesc suprematia asupra întregului teritoriu, pâna la gurile Dunarii. Migratiile si imixtiunile bastarnilor (popor de neam germanic) în Scythia Minor se vor resimti multa vreme, începând cu sec. III a.Chr., afectând, de pilda, desfasurarea activitatilor economice ale Histriei. Dupa relatarile lui Strabon, în secolele III-II a.Chr. Delta Dunarii ar fi fost sub stapânire bastarna, motiv pentru care unul din triburile ocupante s-ar fi numit "peucini", dupa insula cu acelasi nume.

Un text epigrafic din timpul împaratului Traian, descoperit de V. Pârvan la Histria, ­ Horothesia lui Laberius Maxiyrcus, ne face cunoscute granitele si dârzenia cu care histrienii îsi aparau în epoca romana dreptul stravechi de pescuit în Delta Dunarii.

Geto-dacii si bastarnii sunt învinsi în anii 29-28 a.Chr., când romanii se stabilesc pe litoral si la gurile Dunarii, extinzându-si mai târziu puterea asupra întregii regiuni. Dominatia lor dureaza aproape sapte veacuri, timp în care malul Dunarii si litoralul au fost fortificate cu numeroase cetati. Cercetarile arheologice au localizat pe malul sudic al bratului Sfântu Gheorghe, trei fortificatii romane: primele doua la Mahmudia si Murighiol, identificate cu cetatile Salsovia respectiv Halmyris ; cea de a treia la Dunavatul de Jos - "Cetatea Zaporojenilor", fiind situata la gura bratului Dunarii.

Sapaturile arheologice de la Cetatea Halmyris au relevat o continuitate de locuire din sec. al IV-lea a.Chr. pâna în sec. al VII-lea p.Chr. De asemeni, pe malul unui canal ce leaga azi bratul Sf. Gheorghe de lacul Razelm au fost descoperite vestigiile ultimei fortificatii romane de pe limesul dunarean spre mare (sec. II - VI p.Chr.), cu turnuri exterioare si zid de incinta.

La Tulcea, orasul de la portile deltei, cercetarile arheologice de pe colnicul Hora, au vizat dezvelirea anticului Aegyssus . Cercetarile au aratat ca asezarea s-a înfiripat în epoca elenistica si s-a dezvoltat pâna în prima jumatate a secolului al VII-lea p.Chr.

În perioada bizantina cea mai mare parte din Dobrogea (Scythia Minor), inclusiv Delta, face parte din "Thema Paristrion". Traficul comercial-navigabil intens si conditiile naturale din delta au favorizat dezvoltarea unor asezari urbane.

În secolul al IX-lea este mentionat Lykostomion (gr. "Gura Lupului"; tradus în slava "Vîlkov"), pe bratul Chilia, unde se afla sediul flotei bizantine din regiune si Proslavita sau Periaslavet (localizata ipotetic la Nufaru). De la Lykostomo, bizantinii încercau sa apere calea navigabila si chiar expeditii militare. În secolul al X-lea, împaratul si scriitorul bizantin Constantin Porfirogenetul mentioneaza pentru prima data bratul Sulina si bratul Chilia.

Cercetarilor arheologice din Delta Dunarii confirma prezenta omului în aceasta zona, care din antichitate pâna în epoca moderna a constituit nodul unor artere de larga circulatie prin care populatia locala a avut un contact permanent cu civilizatiile mult mai avansate. Descoperiri din epoca romana si medieval timpurie (sec.VIII-X) s-au facut pe grindul Letea în punctele "Gradina lui Omer" si "Salistea lui Trisca"; pe grindul Caraorman, în punctul "La Zaitova"; pe teritoriul comunei C.A.Rosetti în punctul "Salistea lui Cârlan"; în satul Periprava în punctul "Capul Ghiolul Nebunu"; în satul Cardon în punctele "Salistea Târla Popii" si "Târla Rosie".

Gurile Dunarii, intens exploatate pentru trafic comercial si navigatie, dar si ca bogatii naturale, au constituit pentru Bizant obiectiv de activitate predilecta. Aici s-au dezvoltat orase importante: Lykostomion unde avea sediul flota bizantina si Periaslavet-ul care ne este înfatisat cu ocazia cuceririi sale de catre Sviatoslav al Kievului, în 968, drept un mare centru comercial catre care converg cele mai importante si numeroase drumuri, aici aducându-se pentru schimb: aur, tesaturi, vin si tot felul de fructe din Grecia, argint si cai din Cehia si Ungaria, blanuri, ceara, miere si robi din Rusia.

Cronicile bizantine, harti medievale sau portulane folosite de genovezi, mentioneaza în zona Deltei mai multe localitati. Acestea sunt: Sancti Georgi (Sfântu Gheorghe), Donavici (Dunavat), Proslavita (Nufaru), Solina (Sulina), Licostomo (Periprava?), Chilia etc.

În unele din acestea s-au efectuat cercetari arheologice, care confirma informatiile oferite de izvoarele scrise. Astfel, cercetarile arheologice au evidentiat pe malul drept al bratului Sfântu Gheorghe, în zona localitatii Nufaru, existenta unui important centru de tip urban din secolele X - XIV, adapostit de zidurile unei fortificatii ridicate a fundamentis (din temelii) de catre bizantini la sfârsitul secolului al X-lea. Pe malul opus al Dunarii, la Ilganii de Jos, au fost identificate urmele unei fortificatii de epoca romana.

Tot în aceasta perioada se constata reluarea locuirii pe locul anticului Aegyssus (Tulcea). Materialele rezultate în urma cercetarilor arheologice, descoperirile monetare constituie argumente în acest sens. Fortificatia bizantina de la Aegyssus va cunoaste o scurta existenta, deoarece la 1064 este distrusa definitiv de atacul uzilor. Locuirea în acest punct nu înceteaza însa: o demonstreaza materialul arheologic si de descoperirea pe teritoriul actual al orasului, a unui numar mare de monede ce acopera perioada secolelor XI-XV.

Slabirea Imperiului bizantin, slabit de crizele interne din imperiu si asaltat de turci în Asia Mica si de cruciati, face sa se resimta si în Dobrogea lipsa unui echilibru politic în zona. În aceste conditii se infiltreaza negustorii italieni, venetieni si genovezi, care-si stabilesc comptoarele comerciale în jurul Marii Negre. Astfel, vor înflori Lykostomo, Chilia si Vicina la Gurile Dunarii. Economia Dobrogei de Nord (inclusiv Delta Dunarii) revine la normal, genovezii antrenând acest tinut în schimbul de marfuri cu unele tari europene: se aduceau tesaturi, podoabe, ceramica fina, mirodenii, vinuri etc., pentru a se lua, în schimb, cereale, animale, piei, peste sarat si icre, sare s.a. Temporara stapânire militara si politica a negustorilor genovezi este mentionata în unele documente ale vremii în care se arata ca, pe locul actualului sat Caraorman, genovezii trimiteau în exil pe cei condamnati.

În secolele XIII - XIV, zona gurilor Dunarii si Marea Neagra, era una dintre cele mai active ale comertului international.

La sfârsitul sec. al XIII-lea si începutul sec. al XIV-lea, Chilia (Chilia Veche) este amintita în documente ca important centru al tranzactiilor comerciale ale negustorilor genovezi. Orasul bate monede, numite "asperi boni argenti et spendibilis de Chilii". Intensitatea comertului de tranzit efectuat la gurile Dunarii este relevat de descoperirea marelui tezaur de aspri-tatarasti si hyperperi bizantini (26000 monede) pe dealurile Uzumbair din apropierea Tulcei, din secolele XIII-XIV. De la mijlocul sec. al XIV-lea un "principe" local, Dimitrie, juca rolul de protector al oraselor de la gurile Dunarii.

De asemenea, ne retin atentia câteva informatii indirecte ale lui Sarf al Idrisi - geograf arab la curtea regelui normand Roger I al Siciliei, consemnate în lucrarea sa "Desfatarea omului". Idrisi a fixat cu aproximatie pozitia geografica a localitatilor din Delta Dunarii. Despre Akli (Aqlik, Akla)=Chilia (?) mentioneaza: "era situat într-o câmpie foarte roditoare si perfect cultivata. Proprietatile sale sunt mari si bine udate. În nord sunt munti (?), dincolo de care curge Dunarea. În oras se afla ateliere mestesugaresti si mesteri foarte priceputi, mai ales în prelucrarea obiectelor de fier".

O alta localitate, Armucastru (Ermocastro, Argamum (?)=Jurilovca) este, în viziunea lui Idrisi, "oras vechi, cu cladiri înalte, câmpii roditoare si comert aducator de câstig, asezat pe panta unei coline placute, ce domina marea". În continuare, descrie Pereiaslavetul (Nufaru?) "asezat pe malul unui râu si aproape de o mlastina (...)".

"Acolo - în Marea Neagra - e izvorul tuturor marfurilor!" exclama un venetian la mijlocul secolului al XIV-lea; dar, tocmai pentru ca se transformase într-o "placa turnanta a comertului international" izvor de marfuri si de avutie, Delta Dunarii, orasele comerciale si caile de acces au fost în secolele XIV - XV obiectul unor aprige dispute internationale.

Un element de revitalizare a provinciei l-a constituit cadrul socio-politic al vremii, dat de constituirea statului feudal Dobrogea si de integrarea acestuia la Tara Româneasca (1388), în timpul lui Mircea cel Batrân, act ce reprezinta unul dintre cele mai importante momente din istoria românilor, marcând, totodata, crearea fortei politice necesare stavilirii repetatelor atacuri la Dunare, ale Imperiului Otoman. Titulatura lui Mircea, "mare Voievod si Domn (...) peste toata Dunarea si pâna la Marea cea Mare ..." , atesta ca acesta stapânea si Delta Dunarii. Dupa moartea lui Mircea, turcii vor cucerii Dobrogea în urma campaniilor din 1419 - 1420. Totusi, teritoriul Deltei si orasul Chilia au ramas în stapânirea lui Alexandru cel Bun.

În momentul preluarii tronului de catre Stefan (aprilie 1457), Moldova reprezenta un obiectiv al tendintelor de expansiune si dominatie ale Ungariei si Poloniei la Dunarea de Jos si Marea Neagra. În aceste conditii, pentru a-si consolida mai bine pozitia la Marea Neagra, Stefan cel Mare construieste, între anii 1475-1479, Chilia Noua, în fata Chiliei Vechi, pe malul stâng al bratului Chilia. În 1484 însa, dupa trecerea Dunarii pe la Isaccea, turcii asediaza Chilia si o cuceresc, precum si întreg tinutul înconjurator. La acea data, întreaga Dobroge cu delta si zona înconjuratoare, intra sub stapânire otomana pentru aproape patru veacuri si jumatate.

Importanta strategica si militara a zonei de la gurile Dunarii a crescut necontenit, pe masura ascutirii rivalitatilor dintre marile puteri din rasaritul Europei. Replica comertului maritim practicat odinioara de genovezi si venetieni, a fost comertul pe uscat în zona de la gurile Dunarii, regiunea devenind o importanta zona de tranzit pentru negustorii din Peninsula Balcanica si zona marii Baltice sau din Tarile Române. Astfel, orasele Tulcea si Chilia (Chilia Noua), devin un puternice centre economice si administrative situate la intersectia unor mari drumuri comerciale.

În secolele XVI - XVII, prin porturile dunarene Tulcea, Chilia, Bestepe, cât si prin porturile pontice se trimiteau regulat la Istanbul mari cantitati de produse agricole din interiorul Dobrogei. Izvoarele otomane mentioneaza, în afara cerealelor (grâu, orz, secara), animale (oi, vite cornute), produse alimentare (brânza, untura, seu, miere, vin), peste si produse din peste, legume, fructe, materii prime (lemn, fier). Se comercializau aici si produse mestesugaresti (stofe, încaltaminte, matase de Brusa, covoare, blanuri din Rusia, piei, obiecte de marochinarie etc. De asemeni, si sursele documentare din secolul al XVIII-lea, prezinta o Delta bogata în produse, cu centre comerciale ce aprovizionau Istambulul, cetatile marginase si armatele expeditionare otomane ce treceau prin Dobrogea. Toti calatorii care au trecut în secolele XVI - XVII prin Delta s-au aratat uimiti de marele belsug de moruni, nisetri si crapi din care "pescarii scoteau ouale" pregatind cu mestesug icre tescuite sau icre moi, mult cautate din Grecia pâna în Polonia, Rusia si Danemarca. De asemeni, sunt mentionate mori de apa asezate pe Dunare, sau de vânt pe bratul Sulina, unde existau "mori de vânt cu sase aripi ..." . Românii, locuitori majoritari ai deltei, practicau pe lânga pescuit si agricultura, cresterea animalelor.

În secolul al XVIII-lea, Dobrogea a devenit teatrul de desfasurare al operatiunilor militare, prin care se finalizau etapele succesive ale conflictului de lunga durata ruso-austro-turc, cunoscut în istorie sub numele de "criza orientala". În urma acestor razboaie, atât Austria, cât si Rusia câstiga libertatea de navigatie pe Dunare, Marea Neagra si în orasele-porturi de la gurile Dunarii. Astfel, spatiul geografic în care se afla Delta, a capatat o importanta de prim rang.

Între 1806 - 1812 s-a desfasurat razboiul ruso-turc, în urma caruia hotarul dintre Rusia si Imperiul Otoman a devenit bratul Chilia; ulterior, desi stapâna pe gurile Dunarii în baza tratatului de la Adrianopol (1829), deoarece Rusia nu s-a îngrijit de întretinerea navigatiei în acest sector s-a hotarât înfiintarea Comisiei Europene a Dunarii - C.E.D. (1856), fapt ce a adus dupa sine lucrari importante de amenajare a navigatiei între Isaccea si Sulina.

Aceasta din urma localitate, unde a fost stabilit sediul CED, era o asezare veche, mentionata de un izvor bizantin pe la mijlocul secolului al X-lea si apoi în hartile si portulanele din secolele XIV - XVI. La 1745, într-un document de fondare a vakâf -ului de la Sulina, se vorbeste de farul si cetatea de aici. Vakâf -ul (fundatie pioasa islamica) cuprindea o mare suprafata din Delta Dunarii, situata între localitatile Chilia Veche si Bestepe si fusese constituit din urmatoarele motive: "Bratul Sulina fiind o cale dificila de urmat, în întunericul noptilor se scufunda si pier cele mai multe din corabiile încarcate, ceea ce provoaca lipsuri în aprovizionarea unor orase, îndeosebi a resedintei marelui sultanat - orasul Constantinopol cel protejat. (...) am donat (...) urmatoarele: (...) turnul farului pe care l-am construit nou, (...) la bratul sus-amintit spre folosul oamenilor, si a unei cetati solide, pe care am construit-o lânga far (...)". Dupa 1856, Comisia Europeana a Dunarii si-a ridicat aici cladiri impozante pentru serviciile sale administrative, cheiuri, ateliere de reparatii, un far modern, magazine, un spital, statie de telegraf, iar deasupra noilor agentii consulare au început sa se distinga pavilioanele puterilor navale europene ceea ce a dus la o dezvoltare aparte a orasului, considerat în epoca un adevarat "Europolis" (a se vedea în acest sens romanul scriitorului Jean Bart).

Dupa intrarea Dobrogei în cadrul Imperiului Otoman, documentele atesta ca în Delta se mentin locuitori români, cu nume ca: Mihnea, Stefan, Bogdan, Mihail - pescari din Chilia, înscrisi cu plata dijmei de pescuit, în registrele "amilului" (perceptorului), din 1505.

Prezenta românilor în delta Dunarii este atestata pentru secolul al XV-lea în doua cronici contemporane. Cea dintâi este cronica bizantinului Ducas: descriind pregatirile de razboi ale sultanului Mahomed al II-lea, în 1461, Ducas arata ca "frica i-a cuprins pe toti: pe românii ce locuiesc la Lycostomo" . Ce-a de-a doua cronica este asa-zisa cronica de la Nüremberg, din 1493, unde se afirma ca "românii locuiesc si insulele Dunarii, între care insula Peuce, vestita la cei vechi (...)" . Prin insula Peuce se întelegea Delta, în întregime sau în parte.

Hartile din secolul al XV-lea si cele din secolul al XVI-lea dau denumirile antice sau turcesti ale asezarilor din delta.

Denumirile înregistrate în hartile si documentele, îndeosebi turcesti - defterele secolelor XV - XVII, tapiuri - acte de posesiune din secolul al XIX-lea, confirma existenta unei numeroase populatii autohtone de agricultori, pastori, crescatori de vite, pescari, mestesugari si negustori, care au dat nume românesti, unele foarte expresive si caracteristice, asezarilor, cursurilor de apa, dealurilor, ostroavelor, lacurilor, iezerelor si grindurilor din Delta. Coroborate cu alte izvoare, aceste documente confirma realitatea istorica a vechimii si stabilitatii populatiei autohtone - românii, în Delta Dunarii.

Un rol important în persistenta elementului românesc în Delta Dunarii l-a avut fenomenul de transhumanta, legat de practicarea cresterii animalelor, atestata de denumiri românesti ca: Salistea lui Cârlan, Târla Rosie etc. Marea majoritate a asezarilor din delta, amintite în harti si documente din timpul razboaielor ruso-turce, din sec. al XVIII-lea si începutul sec. al XIX-lea, sunt asezari noi care s-au suprapus unor vechi vetre românesti. Numeroase toponime românesti s-au pastrat în izvoarele cartografice rusesti din sec. al XIX-lea (harti ale Marelui Stat Major Rus din anii 1828-1829 si 1877-1878), cum ar fi ostroavele dunarene: Cap de Drac, Tataru Mic, Chiper, Papadia, Peros, Odaia, Gradina, Colina Noua, Crâsma, Cimitiriu, Matita, Gârla Sondrea etc. Sunt acestea doar o mica parte dintre toponimele care au ajuns la noi pe baza documentelor istorice si cartografice.

Unele miscari de populatie duc la întemeierea unor noi asezari sau la schimbarea profilului etnic al unor zone. Astfel, turcii au retras o parte a populatiei din delta dincoace de fluviu, în coltul Dunavatului si în felul acesta românii din Chilia pun temeliile satului Bestepe. Dupa anul 1829, populatia turca parasind localitatile situate în zona bratului Sfântu Gheorghe pentru sudul Dobrogei, asezari ca Murighiol, Mahmudia, Colina, Bestepe, sunt locuite în mare parte de români veniti aici din Moldova si Basarabia. Acestia se vor retrage mai târziu spre centre urbane ca Tulcea, unde vor popula cartierele cu numele localitatilor din care proveneau. Localitatile parasite sunt treptat repopulate de ucraineni si rusi-lipoveni, cu care românii convietuiesc în deplina întelegere, iar cele din interiorul deltei sunt populate de rusi-lipoveni si ucraineni, cu câteva exceptii, unde prezenta românilor si ucrainenilor este evidenta.

Numeroase localitati din zona lacului Razim, parasite de populatia turco-tatara, sunt repopulate de bulgari.

Amenajarea bratului Sulina de catre Comisia Europeana a Dunarii (dupa anul 1856) impulsioneaza activitatea comerciala si de transport pe acesta, concomitent cu diminuarea celei de pe bratul Chilia si duce la o crestere numerica a populatiei cu locuitori proveniti din Moldova si Muntenia, când, de altfel, iau fiinta o serie de localitati - Ilganii de Sus, Partizani/Regele Carol I, Crisan/Carmen Silva, Floriile, Torba Goala, Ceamurlia, Vulturu, Stipoc/Regele Ferdinand, Mila 23 - în special pe canalul Sulina. Numerosi calatori straini amintesc în cronicile lor de prezenta la tot pasul a asezarilor locuite de "moldoveni". În 1876 Elisée Reclus, în harta etnografica a Dobrogei, care însoteste tratatul sau de geografie, arata ca dinspre Cernavoda pâna la Marea Neagra populatia malului drept al Dunarii, inclusiv Delta Dunarii, este în majoritate formata din români.

Dupa cucerirea independentei de stat, Dobrogea revine la stravechea vatra stramoseasca a României. Masurile de organizare a teritoriului si unele reforme sociale si administrative aplicate acestui teritoriu dau o noua orientare tinutului deltaic.